Editorial de Fabian Tatomirescu – https://www.facebook.com/FabianTatomirescuCreativeMedia

Înainte de a da curs vorbelor și părerilor ce vor urma, vreau să rog cititorii să țină cont de faptul că nu sunt un critic muzical, literar sau cultural și nici nu sunt un expert în hip-hop. Sunt un ilustru anonim care, la fel ca mulți dintre voi, a crescut cu B.U.G. Mafia, La Familia, Paraziții, Veritasaga, C.T.C. și alți mioritici de la Gheto Dacii la Subcarpați. Acestea fiind spuse, vreau ca articolul din această săptămână (poate că e singurul articol) să se concentreze pe mitul muzicianului „underground” și pe businessul muzical din spațiul carpato-danubiano-pontic.

De ceva timp încoace, cam de la interviul pe care l-am realizat cu Flavius și Subsemnatu’€™ pentru HHNews.RO (a long time ago in a galaxy far far away), mă tot frământă problema pusă de Subs și anume, în cuvintele artistului, „€œcash money” și ramificațiile pe care aceasta le impune la nivel artistic. De asemenea am tot auzit, de 14 ani încoace, afirmații de genu’€ „€œbăh coae, ăla nu mai e underground, se prostituează pentru bani”. Deci, în mintea mea cel puțin, mitul muzicianului underground este strâns legat de problema cotidiană, aproape banală a supraviețuirii.

Care este deci treaba cu muzicianul underground? Ce anume îi dă această calitate de subpământean, de trilobit cu aspirații artistice? Amici de-ai mei, și ei mai mult sau mai puțin ignoranți în ale hip-hopului, și-au dat cu părerea și au zis că totul ține de sound, de vibe, rime, de subiecte, de atitudine, de pulă, de pizdă, de draci, de colaci și de o pleiadă de cuvinte vulgare și/sau intelectuale. Eu cred că toate acestea definesc muzicianul subteran, doar că problema este pusă greșit. Ce este un muzician underground dacă nu un artist care se scaldă într-un anomimat subiectiv. Acest anominat are, evident, implicații economice. Ecuația, după cum o văd eu, este simplă:

(Try to follow, nu e simplă)

Eu (artist) cânt și scuip rime despre stradă și cartier, despre politică și probleme existențiale. De ce? Pentru că aceasta este realitatea cu care mă confrunt -> Bag zilnic salam cu pâine sau cartofi prăjiți (sau doar pâine) pentru că am o situație financiară precară, deci probabil că stau într-un cartier mărginaș, deci sunt șanse foarte mari să fie probleme în familia mea (sau măcar în familia vecină), deci sunt șanse ca de mic să fiu expus unor scene de abuz în familie (știu că am spus deci de multe ori, dar îmi bag pula și spun că e licență poetică) -> Dacă am norocul să fiu protejat de astfel de scene, cu siguranță că voi vedea măcar odată o bătaie de stradă, voi auzi un pistol declanșându-se, voi vedea cel puțin o curvă la colț de stradă, voi auzi înjurături, voi întâlni oameni care fac abuz de alcool sau droguri sau chiar ambele -> Evident, lista poate continua, ideea este că sunt influențat și modelat de experiențele dramatice pe care le am din copilărie până în adolescență și chiar mai târziu.

Eu (artist) cresc într-o lume dubioasă, încerc să o înțeleg, aș citi Critica Rațiunii Pure, dar e cam greoaie cartea, așa că încerc pe cont propriu să văd ce e „€œLucrul în sine” și dacă nihilistul de Schopenhauer avea dreptate. Evident că avea dreptate, lumea e de căcat, plină de oameni răi, așa că decid BAG PULA. Ok, am băgat pulă, ce căcat fac acum? Păi încerc să scap de toată angoasa asta existențială, așa că o să cânt despre suferințele și frustrările mele. Acestea reflectă viața pe care am dus-o până în momentul respectiv (cartier, tzâtză, curve, sărăcie, pulă, alcool, droguri, Băsescu e prost etc.) Pun câteva versuri pe hârtie, mă duc pe la niște concerte, îmi fac un cui, trag din el, mai pun câteva versuri pe hârtie, îmi cacă mintea un negativ, strâng niște bani, trag piesa în studio și… mamă, mamă, ce bine sună piesa, „€œio-te frate!” că am primul meu hit. „Bă, ești prost? Am talent!” Iar scot o melodie o urc pe YouTube, 10.000 de vizualizări și după puțin succes virtual cânt și eu pe scenă la un concert mai mic, apoi unul mai mare și tot așa.

Ritualul se repetă de câteva ori și concertul e tot mai mare și vine tot mai multă lume. De ce? Pentru că cei care îmi ascultă muzica se confruntă cu aceeași realitate ca mine, cu aceleași incertitudini și probleme, ei se identifică cu ceea ce am eu de spus. Acesta este momentul în care căcatul lovește ventilatorul rău de tot. Eu (artist) mă confrunt cu problemele succesului, îmi dau seama că pot face bani din muzică și îmi dau seama că succesul este de fapt o iluzie, el este efemer și poate fi foarte ușor de pierdut. În acest moment trebuie să concep o rețetă care să îmi mențină succesul pentru că e bine să mănânci friptură de vită în fiecare seară în loc să îmi fac griji dacă mâine am ce mânca sau nu.

Rețeta succesului este ceea ce scoate muzicianul underground din hruba lui subterană, este ceea ce îi oferă șansa la o viață mai bună. Având în vedere că am stabilit acest fenomen că fiind o realitate palpabilă, dăm fast forward cu câțiva ani. Acum m-am mutat de la periferie, poate prin centru, poate prin zona de nord (să presupunem că stau în București). În acest moment, realitatea pe care o trăiesc diferă foarte mult de cea de acum câțiva ani. Am alte probleme, alte așteptări, alte vise, alte speranțe, am cunoscut oameni de succes, am învățat să fac un business, am fost prin străinătate, am avut 5000 de oameni la concert, am vândut mii de albume. Ideea este că am evoluat și nu mai pot cânta despre cât de grea e viața din cartier având în vedere că eu nu o mai trăiesc.

Mă confrunt cu o nouă dilemă: să cânt despre stradă și să fiu considerat un mincinos, să mă plâng de mersul pe jos (mersul cu autobuzul e un lux) având în vedere că eu am mașină? Sau să cânt despre ceva nou și să găsesc un stil care să mă reprezinte? Sau poate că nu mai cânt, doar produc muzică. „€œHai să-mi fut una!” că mai e o problemă, publicul meu a crescut odată cu mine, puștanii s-au schimbat, poate în mai bine, poate în mai rău, poate că nu îi mai interesează ce am eu de spus.

Ecuația completă arată cam așa:

Eu (artist), am o viață grea -> cânt despre viața mea pentru că mă eliberează de frustrări -> oamenii mă ascultă pentru că îi interesează ce am de spus și se regăsesc în versurile mele -> în timp am succes și încep să fac bani -> am bani, vreau să am bani în continuare -> muzica devine o afacere -> în timp îmi schimb stilul de viață -> mă îndepărtez tot mai mult de originile subterane ->cânt despre alte chestii în alt stil -> am alt public -> sunt o curvă parșivă care a uitat de unde a plecat, și-a uitat fanii și e interesată de bani.

Sper că are sens ceea ce am debitat până acum. Personal, nu cred în muzica underground sau muzica mainstream, sau în „€œmuzica comercială”. Toată muzica este comercială, de la Mozart până la Puya. Ea este făcută pentru a fi consumată de oameni care se regăsesc în ea, este un bun comercial, gândit și elaborat într-o manieră metodică și artistică și face parte din industria culturii (citiți Arendt și Adorno dacă vă interesează), o consumăm în timpul nostru liber sau chiar la muncă. O descifrăm și o înțelegem în funcție de emoții, experiența de viață, trăiri spirituale, educație și o mulțime de alte variabile și facem asta pentru că ne place, pentru că ne face să ne simțim bine.

Așa că hai să nu mai punem nimic la suflet, să ne bucurăm de diverși decibeli, să mergem la concerte și să cumpărăm albume, ca să aibă și artistul ce mânca și ca noi să ne simțim distrați și să cădem în plasa sentimentului ludic și infantil că suntem unici și irepetabili și că noi le înțelegem pe toate. Poate că sunt eu nebun că am stat să scriu atât, dar dați-vă și voi cu părerea.

ONE LOVE!